Istoric

Mânastirea Călui se află în localitatea cu același nume, amplasată pe malul Oltețului, pe traseul Balș-Oboga, comună renumită pentru ceramica ei populară. Așezământul monahal, înconjurat de un puternic zid de cărămidă, cărămidă adusă de pe malul Oltețului și cărată din mână în mână pe o distanță de un kilometru, a fost întemeiată între anii 1516-1521, în timpul domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), de către banul Vlad și frații săi, Dumitru și Bălică. Primii ctitori au ridicat edificiul până la nivelul temeliilor, dar, din cauza instabilității politice care a urmat domniei lui Neagoe Basarab, nu l-au putut probabil termina. Mânăstirea Călui, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost refăcută de către boierii Craiovești. Restaurarea și înfrumusețarea ei au fost făcute de către frații Buzești în perioada 20 aprilie - 8 iunie 1588, atunci când au fost edificate și corpurile de chilii, după cum precizează pisania săpată în piatră, așezată deasupra ușii de la intrarea în biserică. Ulterior, monumentului i s-a adaugat un exonartex, mărginit de arcade laterale.

Un aspect aparte este cel care priveşte înconjurarea bisericii de jur-împrejur cu chilii cu „cerdacuri". Paul din Alep consemna caracterul defensiv al aşezământului monahal, amplasat într-un loc ferit, cu un drum „ascuns" care făcea aproape imposibilă reperarea ansamblului.

O bună parte din construcţiile care alcătuiau nucleul istoric al mânăstirii – biserica, turnul clopotniţă, zidul de apărare (fără contraforţii care încă îl mai susţin) şi o parte din „casele" mânăstireşti cu pivniţe boltite şi un cat, au fost ridicate în secolul al XVI-lea, în etapa în care fraţii Buzeşti reiau şantierul după o întrerupere de şapte decenii.

Începuturile mânăstirii Călui se leagă de reprezentanţii timpurii ai neamului boierilor Buzeşti, personaje importante în istoria valahă, în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Cei trei fraţi Buzeşti – Radu, Preda şi Stroe, apropiaţii lui Mihai Viteazul, sunt cei care reiau lucrările la mânăstirea începută de bunicul lor, definitivând-o şi înfrumuseţând-o. Portretele acestora şi ale soţiilor lor se păstrează în amplul tablou votiv din pronaosul bisericii cu hramul Sf. Ierarh Nicolae.

Dintre construcţiile din veacul al XIX-lea se mai păstrează – cu modificări substanţiale însă, atât la interior, cât şi la exterior – actuala casă a stăreţiei, construită în timpul campaniei din 1834.

Clopotniţa mănăstirii reprezintă la rândul ei una dintre realizările importante ale arhitecturii sfârşitului veacului al XVI-lea, cu intervenţii de restaurare, aceasta păstrând în esenţă forma pe care i-au dat-o meşterii aduși pe şantier de ctitorii din familia Buzescu. Conceput cu trei niveluri, turnul are o bază masivă străpunsă de gangul de acces. Din inscripţia transcrisă în secolul al XIX-lea aflăm că: „Acest clopot l-au făcut jupan Radul mare armaş şi cu fraţii săi Preda spătar şi Stroe postelnic, în zilele lui Mihnea Voievod, în anul 7096 (1588).

Pictura bisericii Sf. Nicolae s-a încheiat la data de 31 august 1594, așa cum este consemnat în pisania realizată cu ocazia repictării din 1834 , dar şi a celor care însoţesc inscripţia zugravului Mina, păstrată în vecinătatea portretului lui Mihai Viteazul, de pe peretele nordic al naosului bisericii.

În afara portretelor ctitorilor, în spaţiul pronaosului apar o serie de personaje nerelaţionate direct cu ctitoria, personaje din familia domnitorului căruia i-au fost credincioşi Buzeştii – Mihai Viteazul. Aceste personaje, cu care Buzeştii aveau însă şi legături de rudenie sunt: pe peretele sudic al primei încăperi a bisericii - Doamna Stanca (soţia lui Mihai Viteazul) şi Io(an) Pătraşcu voievod (fiul lui Mihai Viteazu şi al Stancăi) şi, pe acelaşi perete înspre vest, Preda postelnicul (nepot al fraţilor Buzeşti şi nepot de frate al Doamnei Stanca) şi Florica Doamna (fiica lui Mihai Viteazul), dar și portretul lui Petru Cercel după alungarea sa din scaunul domnesc, pe peretele de nord al naosului.

În ciuda intervenţiilor care s-au succedat, aducând modificări adesea ireversibile aspectului iniţial al bisericii, atât în interior, cât şi la exterior, biserica „Sf. Nicolae" a mânăstirii Călui, rămâne un exemplu extrem de valoros de arhitectură religioasă valahă din secolul al XVI-lea.